SCRISORI CĂTRE DUMNEZEU
Pentru Liuba Sârbu poezia e ceea ce se vede cu ochiul inimii.
„Cu sufletul în muguri
Cer ocrotire zării…”
Sufletul la ea are calitatea de a face muguri și flori, de a rodi și a îmblânzi vânturi ca un pom care crește pe înălțimi.
Versul e o stare de dor. Într-o scrisoare către Dumnezeu ea întreabă:
„Ce mai face mama-n cer la tine?
Îi mai cerne vremea alb în păr?
Spune-i că nespus de greu îmi vine,
Fără brațele-i din flori de măr.”
Sunt metafore grele de surplus sufletesc. Care continuă și dincolo de cadrul strofei. Poemele înseși seamănă cu niște corăbii călătorind pe întinsurile nemărginirii, având „ancore de dor”:
„N-a mai rămas nimic acum din noi,
Nici zilele de mai, nici înserarea
în care atingeam cu gândul marea…”
Cuvintele sunt refractare, ele oglindesc sentimente, întâmplările imaginarului, dar și lumea reală, cu toată filozofia ei existențială.
„De vrei, de amintiri te poți dezice,
Sau (pare straniu) – de singurătate,
Poți renunța la aurul din spice,
Nu poți să te dezici numai de… moarte.”
Autoarea se uită la lucruri și le vede nu așa cum sunt ele, ci așa cum este ea: învăluite de multă sensibilitate feminină, înconjurată de o aură a tainei, autoarea căutând sens pretutindeni unde e prezentă frumusețea și bunătatea. Ca lalelele care vorbesc cu tăceri.
„Laleaua fricile-i le spune
Amurgului nemuritor,
De câte ori soarele-apune
De-atâtea ori lalele mor.”
Timpul se oprește. Doar frumusețea și bunătatea, ca alte nume ale poeziei, sunt în expansiune. Florile au văz, ele privesc cu miresmele lor „în zare”, luminile sunt gânditoare, pomii visează, iar raza care coboară din stea nu e decât „dorul de tine”.
Liuba Sârbu are un fel al ei de a vedea metafora și de a o face – cu un preaplin sufletesc – să se așeze pe file: ca o pasăre, al cărei zbor seamănă cu o scrisoare a lui Dumnezeu, căruia îi întinzi palma ridicată cu semințe, ca să o convingi să se oprească pentru o clipă din zborul ei dintre ceruri și pământ.
Nicolae DABIJA_2016_12_27
“Te salut cu mari emoții din Spania!
Îți mulțumesc, dragă Liuba Sîrbu, pentru invitația la lansarea virtuală într-o vreme extrem de delicată și incertă și pentru ocazia de a comunica cu un cerc de oameni interesanți și, indiscutabil, valoroși.
M-a delecta din plin lectura cărții „Biochiimii paralele” și oportunitatea rară de a savura o porție proaspătă de vers liber, numit și alb, bine și foarte atent lucrat, încărcat de emoții evidente, la fel precum mi-au încântat privirea ilustrațiile fantastice ale lui Vasile Botnaru – frumoasă și armonioasă asociere.
Am căutat în rândurile tale țesute iscusit și printre ele punctele biochimiilor pe care tu le consideri paralele, deși după părerea mea, subiectivă desigur, dintr-o parte, simțirile care implică două suflete inevitabil se întâlnesc la niște răscruci, în niște puncte de tangență
și neașteptat am găsit o autopsie completă și foarte desfășurată a iubirii tale, pe care eventual mi-o asum eu, și pe care cu același succes ar putea să și-o asume oricare altă femeie, de-alde noi – răstignită între necesități artistice, intelectuale și rutină, muncă, orare, responsabilități casnice, ori cum zici tu întemnițată în această vâltoare a cotidianului:
Ceea ce copleșește și atrage în randurile tale este că eviți să cânți, să inventezi ode, să tăvălești trăirile tale în conținuturi siropoase și dulcegi, și uite prin asta reușești să scrii o poezie absolut naturală:
„Am întins
cu făcălețul
ce rămase din noi
Nu mai puteam lipi nimic comestibil
Nisipul distruse toată elasticitatea
Timpu-i dăruise rigiditatea
L-am lăsat cu mult saț la un coș de gunoi
După ce terminasem
Ultima noapte de dragoste
Întâia noapte de război
Scurtele stenograme versificate se perindă ca un vernisaj înrămat de neliniști și căutări de sine:
”Atât de târziu e în mine
Încerc să pășesc prin vise-ruine
Pipăi, nu văd, vreau s-aprind un chibrit
Mă-ntreb dacă-n mine eu m-am rătăcit.
și deschide ca în palmă o vastă lume interioară de dureri nevindecate ale unei luptătoare:
„Am să mușc din tine o bucată,
n-am s-o înghit,
o voi usca la soare
și o voi purta la gât.”
a femeii resemnate, împăcate, pe de altă parte, a femeii conștiente de propriile iluzii ireale:
Vreau s-auzi cum ploaia dansează
pe-o iubire imaginară
care stă trază
doar în ochii mei
Cu riscul de a cădea în plasa exprimării banale, am să deschid paranteze încăpătoare pentru sinceritatea ta dezarmantă, și voi aminti că simplitatea ascunde și conține idei cu adevărat profunde, pentru cei deschiși să le capteze, iată de ce după paravanul liricii de dragoste se înghesuie și multe alte preocupări personale ale tale, rostul vieții și al morții, esența umană în splendoarea calităților și viciilor sale.
Mă bucur și te felicit petru talent, pentru plăcerea ta de-a-l împărtăși cu cei care au bunăvoința să-l aprecieze, și pentru faptuc că ți-ai făcut ca și mulți alți conaționali de-ai noștri, intelectuali, oameni de știință și artă, document de identitate din limba română.”
Liliana Ganga Rostea
Liuba Sârbu 